You are currently viewing Șezătoarea – evoluția unei tradiții

Șezătoarea – evoluția unei tradiții

Odată cu „revival-ul” cămășii românești, o „instituție” a lumii rurale a fost transplantată în viața citadinilor, aș putea spune. Este vorba despre șezătoare. Sunt voci care susțin că nu mai avem de-a face cu același fenomen social, ci cu o deturnare a lui, ca și cum doar numele ar fi rămas, ruptura cu trecutul fiind extrem de clară. Să fie oare adevărat? Pentru a ne răspunde la această întrebare, ar fi minunat dacă am reuși să înțelegem cât mai bine fenomenul rural cu toate trăsăturile lui, din mai multe zone ale țării, în așa fel încât să îl putem compara, cât de obiectiv se poate, cu ceea ce se întâmplă astăzi sub numele de „șezătoare”.

„Ea este o adunare restrânsă, din serile lungi de toamnă și iarnă, la care participă în funcție de natura sa, fete, femei, bărbați și feciori, aceștia din urmă umblând în grup – de cele mai multe ori – de la o șezătoare la alta, și având roluri precise în cadrul obiceiului. Fetele și femeile lucrează fiecare pentru sine iar participanții, în totalitatea lor, discută diverse fapte din viața satului, interpretează aproape întreg repertoriul folcloric, organizează jocuri dramatice și de societate – dintre care unele se întâlnesc și la priveghi. Fetele săvârșesc practici magice în scopul aducerii feciorilor la șezătoare.”[1]

Paragraful de mai sus ilustrează în mod clar toate funcțiile îndeplinite de această adunare într-un sat din zona Bistrița-Năsăud pe la mijlocul anilor ’60 ai secolului trecut. Să nu fim surprinși dacă vom descoperi aceleași funcții și în alte sate cum ar fi Borșa sau Săliștea de Sus (ambele în județul Maramureș) sau Apșa de Mijloc (acum în Ucraina dar parte a Maramureșului Istoric). 

Vorbim așadar, despre o adunare cu scop economic (se lucra în șezători), social (oamenii se adunau și discutau diverse aspecte ale traiului în satul lor), de delectare (se jucau diverse jocuri, se făceau farse, se cânta, etc.), dar și magico-ritual sau de inițiere în acest tip de practici (fetele participau la diverse ritualuri care aveau ca scop aducerea feciorilor în șezătoare, după cum am văzut mai sus).

Când și unde aveau loc șezătorile?

În Bistrița-Năsăud, șezătorile se organizau „după terminarea lucrului la câmp, neavând decât rar dată fixă, și țin, cu unele excepții, până la începutul muncilor de primăvară. Șezătoarea avea loc în fiecare seară, excepție făcând serile de sâmbătă și duminică și cele care precedau sărbătorile de tot felul.”[2]

La Borșa, în schimb, aceste șezători aveau loc lunea, miercurea și vinerea. Fetele și feciorii se strângeau pe înserat și puteau să stea la casa gazdei până după miezul nopții.

În Săliștea de Sus, „șezătorile încep toamna, după terminarea strânsului bucatelor de pe câmp și țin până înaintea Paștilor. Se fac în zilele de lucru, în afară de joi spre vineri, când nu se toarce cânepă, spunându-se că este becisnică, cine toarce i se face bolfă pe mână, ulcior la ochi.

Seara de șezătoare începe după ce se înserează bine și ține până la miezul nopții sau chiar până la cântatul cocoșilor.

Nu se toarce cânepă marți seara, când sunt «miercuri dintruiele», chiar nu se ține șezătoare deloc. Se ține cu post sau ajunare, miercurea, pentru a feri bărbații de primejdii, de întâmplări nefaste.”[3]

Acum că am lămurit în ce perioadă aveau loc șezătorile, merită să încercăm să aflăm și unde se țineau aceste șezători. Așadar, în toate sursele bibliografice la care am avut acces s-a vorbit despre existența unei gazde dar și despre faptul că cele care veneau în șezători, plăteau pentru acest serviciu  de găzduire într-un fel sau altul (bani din care se acopereau diverse cheltuieli cum ar fi fost petrolul sau lemnele, bucate, munci, etc.), mai ales dacă cei aleși drept gazdă erau săraci (și de multe ori se întâmpla să fie așa).

Dar cine putea fi gazdă pentru o șezătoare? Erau mai multe criterii în Bistrița-Năsăud, pe care, la drept vorbim le regăsim și în celelalte locuri menționate, adică: să aibă o casă „curată, mare și frumoasă”[4] iar cei ce acceptau această misiune trebuiau să fie persoane respectabile în comunitate (altfel părinții fetelor nu ar fi acceptat ca ele să meargă acolo), dar și veseli, bucuroși să aibă tineri în casă, primitori. Era foarte important ca cele care veneau în șezătoare să se simtă în largul lor, mai ales că uneori se recurgea și la acele practici magico-rituale de aducere a feciorilor în șezătoare. Nu oricine ar fi îngăduit astfel de lucruri în casa lui. Se mai întâmpla ca părinții fetelor de măritat să accepte să fie gazde tocmai pentru a nu le lăsa pe fete să meargă prin sat noaptea, însoțite sau nu.[5]

Mai este important să menționăm aici că aceste adunări se organizau pe criteriul vecinătății, și dacă stăm să ne gândim, este foarte logic să fie așa: fetele nu se simțeau în siguranță să parcurgă distanțe lungi, pe jos, noaptea. De aceea, existau mai multe șezători într-un sat (comform Mariei Vlad, la Săliștea de sus erau 20 de șezători). Concurența între ele era inerentă și ea se manifesta în primul rând în capacitatea fetelor de a-i atrage pe feciori în șezătoarea lor. Ei de obicei, mergeau de-a lungul serii dintr-o șezătoare în alta, pe unde își avea fiecare dintre ei, drăguța.

Cine participa la șezătoare și ce se întâmpla de fapt, acolo?

„Satele năsăudene cunosc patru tipuri de șezătoare: de băiete (fete tinere, în jur de 12-13 ani), de fete, de neveste și de femei bătrâne sau de babe.”[6]

În celelalte localități menționate, separarea nu era atât de clară în sensul că de cele mai multe ori, toate aceste categorii de vârstă, participau la șezătoare împreună. Cât despre feciori aflăm că vârsta de la care ei puteau veni la șezătoare varia de la o localitate la alta. Oricum ar fi fost, cei foarte tineri erau ironizați și alungați de acolo.[7]

Activitățile erau dintre cele mai diverse. Unele dintre ele au fost deja menționate mai sus. Pretextul era clar unul economic (spuneau că se întâlnesc să lucreze, în principiu să toarcă lână sau cânepă), dar de multe ori lucrul acesta nu se întâmpla. Alte activități cum ar fi jocurile, cântatul, poveștile, statul de vorbă îi preocupau mai mult și le răpeau atenția.

Ce se întâmplă azi la o șezătoare din mediul urban?

Am făcut parte dintr-o astfel de șezătoare timp de 5 ani (din 2015 până în 2020) – Șezătoare București. Am fost una dintre persoanele care a inițiat și ajutat la organizarea șezătorilor în București alături de alte două doamne. Pot spune că am jucat parțial rolul unei gazde în sensul că aveam anumite atribuții de organizare a acestor întâlniri săptămânale: mă interesam să văd cine participă în săptămâna respectivă pentru a ne anunța prezența la locul de întâlnire, organizam comenzile comune sau participam la organizarea diverselor deplasări.

Întâlnirile noastre aveau loc săptămânal, miercurea (atunci era disponibilă majoritatea participanților. Ziua nu a fost aleasă în funcție de anumite credințe sau superstiții, așa cum se întâmpla în lumea rurală.) și se țineau de la începutul toamnei (septembrie –când începea școala) și până la începutul verii (când se termina școala). Așadar, reperele noastre funcționale erau ușor diferite de cele din lumea satului dar tot funcționale erau. Nu avea sens să ne întâlnim vara când era foarte cald iar majoritatea celor care veneau erau plecate în concedii.

La aceste întâlniri (care de obicei aveau loc seara, după programul de lucru), participau în special femei, de toate vârstele și categoriile sociale, cu diverse ocupații sau meserii. Punctul comun era pasiunea pentru cămașa românească. Întâlnirile șezătorii se promovau/anunțau pe pagina de facebook creată în acest scop. În scurt timp, spațiul (la început, terasa restaurantului din incinta MȚR și după un an, Seneca Anticafe) a devenit neîncăpător și am luat decizia de a nu le mai face publice (puteau veni doar cei care se anunțau în prealabil, îi cunoșteam, etc.). Ne era foarte greu să gestionăm un grup mare de oameni fiecare cu nevoile și interesele lui (eram la un moment dat peste 30). Era extrem de obositor să faci față unei seri de șezătoare. E adevărat că emulația, inspirația și ajutorul pe care îl primeai acolo erau extraordinare, dar de cele mai multe ori se plăteau cu dureri de cap, agitație și multă oboseală.

Pe lângă femei de toate vârstele, mai veneau și bărbați dar scopul lor era unul diferit de cel al „feciorilor” de altădată: erau de obicei, specialiști care ne ajutau să înțelegem un anumit fenomen etnografic, etc. Nu veneau să își găsească „fete” în șezătoare, așa cum se întâmpla în lumea rurală. Așadar, această funcție a șezătorii, ca și cea magico-ritualică, s-a pierdut în secolul XXI (dacă stau bine să mă gândesc, și ei erau tot așa de „călători” ca și feciorii de la sate: veneau ocazional). Au rămas celelalte funcții adică cea economică (femeile care participau aveau un scop practic foarte bine definit: să rezolve o problemă punctuală pe care nu o puteau soluționa singure, să ceară o opinie dar și să participe la comenzile comune de materiale.

Cu toate acestea, funcțiile pe care simt că șezătoarea nu le-a pierdut sub nicio formă, chiar și în această versiune urbană, sunt cea socială și de delectare. Pot să spun că aceste două roluri ale șezătorii au fost motiv de dispută între participanți nu de puține ori. De ce? Simplu: pentru o parte dintre cei care veneau acolo, cel mai important lucru era să se simtă bine, să stea de vorbă cu oameni cu interese și preocupări comune și mai puțin să transmită sau să învețe ceva, așa cum și-ar fi dorit alții (sa spunem că aceasta era funcția economică, practică). La capitolul delectare (dar și învățare), aș încadra și deplasările prin țară la diferite expoziții temporare sau muzee. Acestea se organizau în grup de fiecare dată când apărea un eveniment de interes.

Odată cu pandemia, lucrurile s-au schimbat iar întâlnirile s-au mutat în online.

Concluzie

La finalul acestei expuneri, aș remarca un lucru: este adevărat că șezătorile de azi din mediul urban nu mai au toate funcțiile pe care le aveau cele din mediu rural. Cu toate acestea, dacă privim cu atenție, vom remarcă faptul că s-au pierdut acele funcții care astăzi sunt îndeplinite de alte contexte sociale. Mă refer aici la o parte a funcției sociale (cea care le permite tinerilor să se cunoască pentru a stabili căsătorii) sau cea magico-rituală care era strâns legată de prima. Dacă una nu își mai găsește rostul în șezătoare, nici cealaltă care de curge din ea, nu are cum să supraviețuiască. Ca să nu mai spunem că schimbarea mentalităților a avut și ea un rol aici. Astăzi, nu cred că își mai închipuie cineva că se pot face ritualuri magice în șezători (cu orice scop), deși anumite credințe sunt la ele acasă în acest mediu (interdicția de a coase în anumite zile, de exemplu, care nu este întotdeauna legată de religie). Așadar, în ciuda prejudecăților unora dintre noi, schimburile între rural și urban continuă să se petreacă și nu de puține ori, urbanul preia ceva din rural ca să îl promoveze tot acolo pentru că trebuie spus: chiar și în cadrul acestui fenomen de „revival” al cămășii românești și implicit al șezătorilor, urbanul a preluat din rural modelul (prima șezătoare apărută în online a fost cea de la Borlești, Neamț în noiembrie 2013). După aceea, s-au extins aceste șezători din online în mediul urban, ca într-un final să reajungă în rural și să revitalizeze practica pe plan local. Un cerc perfect închis, aș putea spune.


[1] Nicolae Bot, „Șezătoarea în Zona Năsăudului”, Anuarul Muzeului Etnografic al Transilvaniei pe anii 1965-1967, 1969, Cluj, p.7.

[2] Ibidem, p.8.

[3] Maria Vlad, „Șezătoarea în Săliștea de Sus”, Memoria Etnologica, An II, Nr. 2-3, Febr-Iunie 2002, p. 297.

[4] Nicolae Bot, op. cit., p. 10.

[5] Nicolae Bot, op. cit., p. 10 -11.

[6] Nicolae Bot, op. cit., p. 9.

[7] Nicolae Bot, op. cit., p. 12-13.

Bibliografie

Bot, N. (1969). Șezătoarea în Zona Năsăudului. Anuarul Muzeului Etnografic al Transilvaniei pe anii 1965-1967.

Vlad, M. (II, 2002, Febr – Iunie). Șezătoarea în Săliștea de Sus. Memoria Etnologica(2-3).

Leave a Reply